Conferință susținută de Valerian Sava și Florin Lăzărescu, cu tema: Scenariul în filmul istoric

Se înțelege de la sine, din titlu, că „vioara întîi” și mai mult decît atît, în discutarea temei, este scriitorul scenarist Florin Lăzărescu, aici de față și cosemnatar al scenariului filmului Aferim- un unicat în filmografia Noului Cinema Românesc. Un unicat care e și un primat, în materie de reconsiderare efectivă, în scris și pe ecran, a statutului și formelor speciei textuale și filmice respective, în cadrul aparte al cinematografiei române. Căci de asta mi se pare a fi vorba: reconsiderare, refondare, reformatare, într-o cinematografie despre care, cu decenii în urmă, oriunde ieșeai din țară, la vreun festival sau întîlnire filmologică, și stăteai de vorbă cu profesioniști dintre cei mai bine informați și de bună credință, ți se spunea că egida de resort a României sînt filmele istorice și cele de aventuri, cu haiduci.

În ce mă privește, curînd după dispariția fieiertatului Sergiu Nicolaescu – care a fost de departe, ca regizor, promotorul cel mai redutabil al așa numitei „epopei cinematografice naționale” -, mi s-a solicitat un interviu, iar reporterul mi-a cerut, după stingerea ecourilor acelor funeralii, să apreciez locul respectivei filmografii în cadrul școlii noastre de film. Drept care am spus o propoziție pe care redacția a pus-o ca titlu al textului: Niciunul dintre primele 30 de filme ale cinematografiei române n-a fost semnat de Sergiu Nicolaescu. Azi aș zice nicunul din primele 50…       

Noi sîntem însă chemați aici să vorbim, generic, despre scenariul în filmul istoric, nu de regie. L-am pomenit pe fieiertatul - care ca om și coleg a fost adesea admirabil, iar ca realizator nu i-au lipsit pasajele de bravură -, l-am pomenit numai în ordinea de idei a dezinformării mediilor filmologice și cinefile, în sensul răstunării scării de valori, de care alții se fac vinovați. Totuși există și un liant: tocmai prin bogata suită de filme istorice care a început cu Dacii și Mihai Viteazul din 1976, respectiv 1971 și s-a încheiat cu Mircea în 1989 – mai multe duzini de superproducții, într-o veritabilă hemoragie a energiilor și mijloacelor – toate realizate de Sergiu Nicvolaescu, în acestea s-au forjat implicit structurile și formulele scenaristice pe care le-am moștenit și care nu putean să nu fie refuzate de Noul Cinema Românesc. Dar, din nou: nu regizorii sînt în discuție. Respectivele structuri și formule scenaristice au fost decise nu filmic, ci oarecum literar, scriptic, prin textele oferite, recte impuse - și anume aproape în exclusivitate - de scriitorii din sfera puterii, membri activi ai comitetului central și cîte unul chiar din comitetul politic executiv al fostului PCR: Titus Popovici, Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu. 

I-am pomenit în ordinea descrescîndă a calității scrisului lor și în ordinea crescîndă a vinovățiilor, fiindcă nici în acest domeniu nu este acceptabilă uniformitatea egalizatoare a aprecierilor. Apropo de asta, numai un regizor ca Mircea Drăgan putea să realizeze în 1975, scriind el însuși scenariul, în  compania unui scriitor improvizat, mult sub nivelul celor înainte pomeniți, filmul Ștefan cel Mare – Vaslui 1475, care s-ar fi putut intitula Viztele de lucru ale tovarășului Ștefan cel Mare prin ținuturile Moldaviei. Adică pînă într-acolo calchia filmul tiparele și ticurile propagandistice, grandilocvența găunoasă a jurnalelor de actualități și documentarelor închinate dictatorului și regimului său. 

Care este reversul acestor tipare și ticuri – fiindcă în artă totul se leagă, fie în continuități, fie prin rupturi – am văzut cel mai bine în Aferim din 2015. Ca atare, are cuvîntul cel în drept: Florin Lăzărescu. ▀▀